>Eu scriu pentru tine şi numai pt tine. Ce dacã vãd toţi, ei nu înţeleg. Numai tu înţelegi ce vreau sã zic. Ei citesc ,dar sunt orbi….

 

            >şi nu pot sã respir… mã sufoc numai la gândul cã nu aş putea sã respir…

 

            >aş vrea sã spun cã ..adicã… sper sã înţelegi cã…

 

            >când eram copil îmi duceam mâinile la ochi cã sã nu mai vãd soarele, acum stau si culeg nori mici şi pestriţi…

 

            >Nu am nimic de dat mai mult decât sunt…..

 

            >Plouã…iar şi din nou… plouã cu rouã… şi bate vântul şi mã doare pentru cã are atingerea asprã. E prea rece momentan şi doare rãu…

 

            >şi dacã ploi cad în faţa ta/ şi îmi strâng imaginea rãzleaţã/ sã nu uiţi cã rãsuflarea mea/ se pierdea în iz de dimineaţã…

 

            >sã nu uiţi cã între douã/ pãrţi de suflet, cade rouã/ cã între mime şi miicime/ stã jumãtate de mãrime…

 

>sã mã strângi atât de tare de mânã încãt sã îmi simt oasele pocnind şi venele sã mi se umple de sânge şi inima sa batã atât de tare încât sã cred cã îmi sare din piept…

 

            > ok. Respirã şi gândeşte raţional. Şi apoi mai respirã o data. Şi gândeşte. Şi dacã nu e raţional mai respirã…

 

            > şi mi-e teamã cã aşa din senin …pleci… si tot ce am crezut cã ştiu se preschimbã în necunoscut. Şi o sã mã toace de una singurã. Nu cã m-ar toca la dublu acum. Dar mi-e teamã cã nu aş mai avea habar ce sã fac….

 

 

“. O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe. o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire”  Garabet Ibrãileanu

 

 

            > Eu nu gãsesc justificãri.

 

 

Sebik

Pentru cã sufãr de cultul : îmi plac melodiile=dacã înţeleg versurile

Vorbim despre oameni. Vorbim despre noi. Vorbim despre suflet. Vorbim despre raţiune. Vorbim despre ceea ce vrem. Vorbim desprea ceea ce credem. Dar nu vorbim cu adevãrat, iar dacã o facem uitãm sã ascultãm. Am vãzut o gaurã în cer azi. “Îmi promite raiul/ şi mi-l dã cu paiul”. Nu îmi plac jumãtãţile de mãsurã, dar uneori îţi calci pe inimã şi iei chiar sferturi din întreg. Ca de obicei scriu la îndemnul Danei. Azi scriu despre fricã.
Sã facem un exerciţiu. Începeţi trei fraze cu “mi-e fricã”. E greu. Nu datoritã faptului cã trebuie sã recunoşti cã îţi este fricã. Nu. Pentru cã ai la dispoziţie doar 3 opţiuni şi sã fim serioşi e chiar greu sã faci un “top 3” al temerilor. Încep eu: mi-e fricã sã merg cu ochii închişi. Mi-e fricã sã realizez cã lucrurile nu sunt aşa cum le simt eu. Mi-e fricã … în definitiv ne este fricã tuturor de câte ceva.
Citat din Dana: “Postul asta este pentru Andrada,adica Sebik,adica Mormo.Eu si Mormo rezonam…exista foarte putini oameni care vorbesc pe aceeasi frecventa si exista probabil timpuri limitate in care o fac.Eu vad viitorul diferit de cum il vede ea,simt diferit de cum simte ea si cu toate astea imaginile noastre la nivel macro sunt indentice,se suprapun perfect.”. întrebarea vine în mod normal: cum ajungi sã rezonezi cu anumiţi oameni? Chiar dacã tot ceea ce ţine de ei şi tine este o contradicţie ambulantã, totuşi ceva rezoneazã. E acel ceva care pur şi simplu se încãpãţâneazã sã încalce legile firii. În definitiv: ce ne face sa fim ceea ce suntem? Ce ne face sã ne fie teamã? Ce ne face sã vrem sã fim mai buni la nivel… habar n-am, decât suntem în momentul de faţã?
Suntem suma trãirilor noastre. Şi uneori trãim atât de intens încât uitãm cum e sã traieşti. Vreau sã spun cã uneori trasezi un cerc în jurul tãu în care te izolezi. Şi paradoxal este un cerc perfect. Nici mãcar un colţisor de pâmânt nu este deranjat. Şi tu ai cercul tãu în care toate au valenţele pe care tu le conferi. Atunci simţi cã ceva o sã meargã prost. Ceva îţi încalcã cercul. Şi atunci totul prinde alte valenţe …care de aceastã datã nu mai tin de tine. Ţin doar de împrejurãri. De cele mai multe ori nu îţi convine sã ai cercul stricat, dar sunt momente în care nu te poţi opune… si aşa cercul tãu devine un pãtrat, sau triunghi dupã caz. În orice caz, dispune de colţuri, iar tot ceea ce credeai cã ai ştiut, înveţi cã e total departe de adevãr.

Sebik

Îmi place melodia… din capitolul “din strãfundul gândiri, momente ce te strâng în braţe , pânã îţi strivesc coastele şi te rãsucesc ca atunci când le-ai risipit prima oarã”

“Aş vrea sã scriu ceva frumos”, dar pe cuvântul meu cã orice aş “aşterne “ pe foaie, nu pare îndeajuns de bun. Nu am scris de… mult timp, iar Dana mi-a reproşat , aşa cã mã stresez sã deviez şi eu:D. Între timp trebuie sã menţionez cã am stat cu ochii deschişi şi m-am uitat la soare pânã mi-au dat lacrimile. Apoi i-am închis şi am privit în stânga. Era în steluţe şi puncte colorate, mult prea colorate.

Întrebare de baraj: cum e posibil ca în ac moment inima sã îţi batã şi tare şi încet? Sã trãieşti douã experienţe total diferite? Sã vrei sã spui ceva, dar pur şi simplu sã nu îţi gãseşti cuvintele? Şi nu, nu este vorba de momentul în care mãnânci Milka. Doar cã sunt anumite momente în care conştientizezi faptul cã ai “n” lucruri de spus şi nu poţi. Pur şi simplu te blochezi şi te plafonezi. Şi atunci începi sã te simţi stângaci. Încerci sã înţelegi de ce te comporţi atât de copilãreşte, şi mai ales realizezi cã oricine e supus greşelii. Şi atunci te rogi sã nu faci o chestie stupidã şi extrem de puerilã. Momentul de spasme. Respiri. O datã. Încã o datã. Şi încã o datã. Şi parcã nu se mai opreşte. Deja te usturã. Ok dacã mai respiri mult o sã zicã lumea cã te sufoci. Faza cu respiratul cade. Rãmâne sã … tragi aer in piept şi sã zici ms cã oamenii din jurul tãu sunt mulţumiţi cu stângãciile tale, şi te învaţã cã tot ceea ce eşti e de ajuns. Şi atunci vezi cã ai fost paranoic. Degeaba. Pur şi si simplu paranoic. Si tot ce poţi sã zici este… ms

Ce bine cã eşti [..]:X

Sebik

Manual pentru lucruri stupide:{fara diacritice:d}

Lectia 1: cum sa te impiedici de ceva in timp ce vorbesti:

Toata lumea care ma cunoaste bine, stie ca eu sunt in stare sa intru in singura baltoaca pe care o gasesti pe drum, sa ma impiedic de singura pietricica din drum s.a.m.d Din capitolul “eu le fac” rememorez ziua de acum 2 sapatamani, cand in timp ce vorbeam si radeam cu pofta m-am impiedicat de o placa de beton… bineinteles ca nu am aterizat in genunchi sau ceva de genul acesta , dar oricum am avut o incursiune prin aer..care nu, nu s-a soldat cu o cadere:d

Lectia 2:cum sa intri intr-un stalp in timp ce vorbesti cu cineva

Tot din capitolul “eu le fac” rememorez partea cu intratul in stalp…din fericire nu este a mea. Nu. Eu intru doar in smenul de parcare de la Romal, si nu din vina mea… este prea jos amplasat.. oricum..se ia o lingurita de neatentie, si privirea indreptata in alta parte…rezultatul:ajungi in stalp…

Lectia 3:…… in cele ce urmeaza

Morala: suntem cum suntem…si fiecare are farmecul sau, in toate stangaciile pe care le face, in toate erorile pe care le aproba. Din cand in cand fiecare se impiedica{ dar la modul metaforic poate sa se ridice} , fiecare a intrat cel putin o data intr-un semn de parcare {sau aceasta este impresia mea… } si fiecare e copil in felul sau… Unele persoane o arata , altele inhiba acest sentiment… morala 2: sa nu ma mai impiedic :))

“Care eu?”

“Care tu?”

“Care noi?”

“Numai ei”

“Care noi?”

“Numai ei”.

“Nu eu”

“Tu”

Sã începem cu începutul, deoarece de acolo trebuie sã începi când nu ai habar ce sã faci. Începutul: Dana şi-a “ Pierdut motan cu gene lungi” şi eu pun întrebãri stupide. Ploaia a fost rece azi. “care noi?” “numai tu” . întrebare: de ce deciziile de moment sunt mai frapante decât cele gândite îndelung? “Nu eu” “Tu”. Ce înţelege lumea prin “noi”? în definitiv de ce micile plãceri ale zilei te fac sã te simţi vinovat? “Care eu?” “Care tu?”

[…….……………>>>>>>………..//)) //\\// //))…………<<<<<<…..………………….]

“Vorbeşti repede. Nu înţeleg. Vorbeşte rar!” şi rãspunsul scurt “ poate nu ar trebui sã înţelegi tu.” sau “lumea ta e roz”. Morala: dimensiunea fericirii ţine de fiecare. Polimorfismul simţirilor se prelinge prin sita fiecãruia şi ia o formã anume. Mai ciudat este când douã forme identice se întrevãd. Vãd lumea ca o perindare de subiecţii, mai bine zis forme cu diferite… forme… dimensiuni şi aşteptãri. Unele sunt subţiri şi aplecate, merg apropae de pãmânt [ le e fricã sã trãiascã], iar altele merg cu fruntea sus şi nu le pasã peste ce dau in drumul lor. Nu ştiu din ce categorie fac parte, poate existã una de mijloc. “Azi nu e nevoie de mândrie.” “ Azi nu e nevoie” . Nordicii considerau ploaia ca o reîncarnare. Fiecare picãturã de ploaie conţinea o frânturã de existenţã care se întrupeazã în forma pe care o atinge. Aşa ajungeai o sumã de trãiri. O sumã de existenţe fãrã ca mãcar sã ai habar. Poate aşa se explicã sentimentul de “deja-vu” .

Nu mã mai încap pantofii azi. La modul metaforic vorbind, sunt prea mica pentru toate existenţele din jurul meu. Aş vrea sã pot sã fiu oarbã la tot ceea ce doare şi sã pot pune mâna la ochi, sã nu mai aud , sã nu mai vãd când nu îmi convine ceva. Dar nu se poate. “orbecãi” prin luminã. Eu decid unde alerg când lumea mã sperie, eu decid unde mã duc când se prãbuşesc existenţele în jurul meu şi eu decid cine stã lângâ mine când am nevoie. Dar oare rãmânem la fel sau ne schimbãm cu timpul? Ce se schimbã şi cum rãmân toate la fel?

Şi dacã o sã cad o sã stai lângã mine sã îmi spui cã e uşor sã te ridici? Şi dacã o sã fiu prea copil o sã ţi se parã inocent? Şi dacã o sã îti pun întrebãri stupide, o sã îmi rãspunzi fãrã sã te enervezi? Şi dacã o sã plâng o sã îmi zici cã trec toate? Şi dacã o sã te întreb de lume o sã îmi vorbeşti pânã adorm? Dacã ti-aş spune cã eu nu ştiu ce sã spun…. ai vorbi tu în locul meu?

“Care eu?”

Sebik

Plouã cu praf peste

Dimineţile pierdute în iz

De primaverã, în timp ce

Tu stai şi te uiţi într-o oglindã

Spartã. Din momentul în care ai scãpat-o ţi-ai

Dat seama cã vei avea 7 ani de ghinion. De

Atunci ai realizat cã trãieşti într-o stare de claustrofobie, care

Te impinge sã stai şi sã asculţi

Cum trece viaţa pe lângã tine.

Colţuri. Rotunde într-o lume pãtratã. Vânzãtori de iluzii. Comercianţi fãrã licenţã într-un colţ de umanitate unde “TOT” este de vânzare. Mâna dreaptã îmi este rece, cea stângã caldã. Toatã lumea ştie cã omul este un Ying-Yang ambulant, dar nimeni nu are certitudini. Cunoaştem doar ceea ce vrem sã ştim şi relaţionãm doar cu cine vrem. Într-un mod firesc ne complacem în neştiinţã şi constrângem situaţii sã îşi gãseascã întâmplarea. Suntem comercianţi de iluzii, într-o lume în care totul se vinde. Şi se vinde bine

Încep simplu:Mã dor distanţele Mã dor secundele Mã dor momentele. Ca sã zic aşa: mã doare în mod selectiv şi obsesiv. Mã doare la modul acela organic şi mai ciudat de atâta , mã doare cã afirm cã mã doare.Frânturi de poezie. Îmi plac cuvintele mici care le spui tremurând. Normal: care tu? Nu conteazã. Îmi plac cuvintele mici.

Noi avem prea multe…. lumea prea putine.. uneori tin lumea in palma…si e prea grea…alteori imi aluneca printre degete…. imi plac sentimentele febrile….. imi place starea de acum….. imi pla…

Sebik

 

“Stimaţi con-suferinzi,

 

 

Deschidem raţiunea şi urmãm scrierile.

 

 

Încheiere de conferinţã”

 

           

 

 

           

            Ieri a plouat. Acum zidurile sunt reci şi pline de picãturi. Am scrijelit cu unghia un perete. Avea lipit un afiş. Mã dureau ochii de la culorile lui şi am rupt cu degetul foaia. Ploaia se scurgea printre bucãţile rupte de mine şi umplea fiecare loc. Se înmuiase hârtia şi stropii cãdeau peste mâna mea. Era rece şi tremura. Nu am atins-o. Pur şi simplu o simţeam rece. Apoi am lipit urechea de zid. Şi te-am auzit vorbind. Am închis ochii şi am încercat sã ascult. Nu am mai auzit nimic şi m-am speriat. I-am deschis înapoi şi m-am simţit frivolã . Te auzeam din nou. I-am închis. Ai tãcut. Ploua peste mine şi mã simţeam mucegãitã. Nu aveam umbrella şi nici nu simţeam nevoia. Mã ploua şi îmi plãcea senzaţia. O reacţie chimicã îsi gãsea bazele în mine. Tot ce era rece se spãla. Am rãmas cu capul lipit de perete şi am deschis ochii ca sã te pot auzi. Nu mai vorbeai.

Au cãzut cãrãmizi şi a rãmas doar una suspendatã.

[…………………]

            A fost multã lumea în mine astãzi, şi a rãmas la fel de puţinã acum. Nu gãsesc întrebãrile pe care simt nevoia sã le pun , dar continui sã scrijelesc cu unghia zidul. Mã doare mâna. A ploua prea mult şi s-a umplut un şanţ.

            M-am simţit oarbã. Realitatea mã înfioarã şi mã face sã mã cred prea handicapatã pentru lumea aceasta. Nu pot sã respire. Mã sufoc între trãiri şi abandonez raţiunea. Sufãr de colici existenţiale. Doare ataãt de tare încãt îmi simt plãmânbi arşi. Îmi e fricã de lume pentru cã nu e în stare sã înţeleagã şi judecã prea uşor. Nu ştiu cine sunt, aceasta pornind de la premise cã am ştiut pânã acum.

            Mã simt surdã. Dacã ţi-aş ţine capul în mãini şi ţi-as ţipa în urechi “te iubesc” m-ai înţelege si mai presus de toate ai crede? Sunt surdã. Nu aud , nu vreau sã aud. simt pe piele cum mã arde fiecare trecere. Îmi simt mâinile reci şi nu înţeleg de ce . aud înfundat şi nu disting octavele.

[……………………]

 

            Ileana stãtea pe un parapet cu capul sprijinit de un zid. Era marţi şi ploua. Cu degetul zgãria un afiş de pe zid. Avea privirea pierdutã printre picãturi şi nu conştientiza cã era udã. Ca sã vã dati seama de gravitatea situaţiei, autorul simte nevoia sã menţioneze cã ploaia era atât de puternicã încãt i-ar fi putut provoca  pneumonie. Dar nu conta, sau cel puţin nu mai conta. Picioarele îi atârnau peste balustrade. Cu o mânã se sprijinea de podea. Cu cealaltã zgâria zidul. Ileana suferea. Se ascundea în ea, se ascundea de tot ce a fost şi cãuta o altã viaţã. Nus e putea ridica oricât ar fi încercat. Îi alunecau picioarele prin bãltoci. Increase sã se sinucidã, dsar nu avea curajul. De fapt de aceea stãtea pe marginea aceea. O margine pãtratã. Şi simţea zidul.

            Era tipul de om uşor. Femeia frivolã, care nu simte, nu aude, nu vede dar simte, nu simte, doar simte… şi a simţit cã nu mai poate. Nu era specialã. Era doar una din iluştrii anonimi care se lasã cuprinsã de ilustrul necunoscut şi ajunge sã se târascã în ilustra deziluzie. La prima vedere , tu cititorule eşti tentat sã spui cã suferea din dragoste. Posibil rãnitã, posibiul refuzatã, posibil înşelatã. Dar nu era aşa. Pur şi simplu Ileana era.

            Vãd prin Ileana suma tuturor trãirilor.

De cele mai multe ori ascultam cele mai vechi si traim cele mai usoare si totusi uneori nu gasim

SEBIK

Uneori,

Din frivolitate,

Stau şi ascult cum respiri.

 

 

Şi plouã des,

Între mine şi tine,

E doar ploaie fãrã înţeles.

 

Se pierd lucrurile mãrunte,

În simţiri zgâriate,

De indiferenţa oamenilor ce nu vor sã asculte.

 

Iar bate vântul,

Şi lasâ urme,

Peste tot ce înseamnã “amurgul”.

 

 Uneori,

Din frivolitate,

Stau şi ascult cum respiri.

 

 

 

 

 

pt ca Dana era suparata azi:s… pt ca …. mi-e frica de intamplare si mai ales.. imi e frig…

Sebik

“I’ve still got your face

Painted on my heart

Scrawled upon my soul

Etched upon my memory, baby”

 

place la mine melodia … plac versurile… place la mine :) dar oare “everything’s gonna be allright”?

 

Pentru colega de “bancã”. Am învãţat cã… tot ce ai învãţat pânã acum uneori e total inutil. Cã dacã vrei şi poţi , de cele mai multe ori te împiedici la sfãrşit şi uneori mai ai şi ignoranţa sã te întrebi de ce. Eu nu mã întreb de ce. Nu îmi mai place întrebarea aceasta. Am pus-o de multe ori desi nu aveam dreptul. Îmi plac… trãirile organice. Multã lume m-a întrebat de ce tocmai organic. Asearã chiar m-am stresat sã gãsesc un rãspuns. Cred cã prefer organic pentru cã este mai intens. Da; în mod cert îmi plac trãirile intense… organice… îmi plac şi le resimt …

Revenind.. Aş cataloga Ianuarie şi Februarie drept organice. La modul suprem. Organice pânã în ultima secundã . Mai intens de atât nu cred cã se putea . Au fost luni organice. Trecând peste “organicitatea” acestor 60 de zile ajung la…”the end of august” . August nu a fost organicã. A fost cel mult… vie. Nu aş putea sã impart lunile, dar nici nu vreau . nu raportez nimic nou la ceva vechi pentru cã aceasta este cea mai mare eroare, dar… Ianuarie si Februarie au fost atât de organice…

Afirm cã mãsor depãrtarea în zile.. acum aş spune cã are 59 de zile. Deşi e destul de incert şi acest termen. Mai mult decât incert. … schimb dimensiunea timpului şi o mãsor în de câte ori am zis îmi pare rãu… timpul are 7 panã acum.

Vreau… sã înceteze furtuna asta pentru cã a plouat mult. Nu am umbrelã , nici nu vreau… am nevoie sã înceteze. Nu îmi mai place ploaia. Eu am provocat-o si dacã ar fi sã o iau de la capãt aş face-o din nou… dar totuşi vreau sã înceteze… totusi… Aşa din când în când cu picãtura chinezeascã şi am simţit ploaia aceasta pânã în ultima fibrã. Ploaie organicã. Am nevoie de … o strângere de mânã , oricât de patetic ar suna. Cum a zis “colega de bancã” am nevoie sã aud cã … am nevoie… şi nu cer mult. Din punctul meu de vedere. De fapt mereu vãd lucrurile altfel decât ar trebui. Sufãr de ataşament profound. Ataşament organic…

Dimineaţa plouã, la prânz înceteazã si seara începe furtuna. Plaoie peste ploaie. Pic cu pic se face baltã ca sã fiu spiritualã.

 

 

Ps: de mult nu am mai scris pentru cineva… şi uite cã revin la vechile indeletniciri….

Ps2: ploaie organicã… şi totuşi decât nimic e atãt de mulţumitoare

 

 

Sebik

 

 

“ n-a mai ramas nimic din mine […] de mult timp

culmea e ca eu nu exist numai prin legatura cu el

identitatea mea e foarte puternic conturata

valorile mele sunt vii

dar nu vad nimic de valoare fara el

cu alte cuvinte

……..”

 

Citat. Deşi la prima vedere ai putea sã zici cã e un citat din mine, nu e… e ciudat sã vezi ca uneori şi cele mai puternice persoane au momente de respiro. Respiro existenţial. Am zis cã nu mai scriu tâmpenii existenţiale.. dar doare. “Doare al naibii de tare”. Ciudat. Pânã acum nu ştiam definiţia pentru “doare”. Nu înţelegeam în adevãratul sens al cuvântului ce înseamnã sã doarã ceva atât de tare încât sã te ardã pe interior şi sã te rãsuceascã pânã în fumul trãirilor ; sã te facã sã urli la lume cã nu e în stare sã te înţelegã şi nu poate sã îţi aprecieze adevãrata trãire. Dar lumea nu e în stare sã înţeleagã şi egoismul din mine îmi spune cã n-am nevoie de lume ca sã priceapã. Am nevoie de mine sã pot sã înţeleg de ce, pentru ce, şi mai presus de toate pânã când. E relativ. Totul e efemer. Atât de efemer încât doare . doare pânã în ultima fibrã, pânã în ultima venã , pânã în ultimul por. Respiri şi aerul e prea rarefiat, iar plãmânii se sufocã pentru cã nu sunt obişnuiţi cu brutalitatea. Doare. Pur si simplu doare organic. Trãieşti o suferinţã organicã ; te macinã şi te …doare.

Partea ciudatã. De cele mai multe ori am valorile bine definite, ţeluri stabilite, concepţii peste care nu trec. Nu spun ce simt . prefer sã tac şi sã ascund. Nimic bun nu a ieşit din aceasta pânã acum… însã din când în când îmi calc pe moralã şi fac lucrurile invers. Şi atunci stau în calea furtunii pe care am provocat-o … şi stau fãrã umbrele sau pelerine de ploaie. Pur şi simplu stau şi mã udã si e destul de greu sã stau…

 

Închei cu citatul…….

 

Trãiascã suferinţa organicã…

 

 

 

 

Sebik