“Stimaţi con-suferinzi,
Deschidem raţiunea şi urmãm scrierile.
Încheiere de conferinţã”
Ieri a plouat. Acum zidurile sunt reci şi pline de picãturi. Am scrijelit cu unghia un perete. Avea lipit un afiş. Mã dureau ochii de la culorile lui şi am rupt cu degetul foaia. Ploaia se scurgea printre bucãţile rupte de mine şi umplea fiecare loc. Se înmuiase hârtia şi stropii cãdeau peste mâna mea. Era rece şi tremura. Nu am atins-o. Pur şi simplu o simţeam rece. Apoi am lipit urechea de zid. Şi te-am auzit vorbind. Am închis ochii şi am încercat sã ascult. Nu am mai auzit nimic şi m-am speriat. I-am deschis înapoi şi m-am simţit frivolã . Te auzeam din nou. I-am închis. Ai tãcut. Ploua peste mine şi mã simţeam mucegãitã. Nu aveam umbrella şi nici nu simţeam nevoia. Mã ploua şi îmi plãcea senzaţia. O reacţie chimicã îsi gãsea bazele în mine. Tot ce era rece se spãla. Am rãmas cu capul lipit de perete şi am deschis ochii ca sã te pot auzi. Nu mai vorbeai.
Au cãzut cãrãmizi şi a rãmas doar una suspendatã.
[…………………]
A fost multã lumea în mine astãzi, şi a rãmas la fel de puţinã acum. Nu gãsesc întrebãrile pe care simt nevoia sã le pun , dar continui sã scrijelesc cu unghia zidul. Mã doare mâna. A ploua prea mult şi s-a umplut un şanţ.
M-am simţit oarbã. Realitatea mã înfioarã şi mã face sã mã cred prea handicapatã pentru lumea aceasta. Nu pot sã respire. Mã sufoc între trãiri şi abandonez raţiunea. Sufãr de colici existenţiale. Doare ataãt de tare încãt îmi simt plãmânbi arşi. Îmi e fricã de lume pentru cã nu e în stare sã înţeleagã şi judecã prea uşor. Nu ştiu cine sunt, aceasta pornind de la premise cã am ştiut pânã acum.
Mã simt surdã. Dacã ţi-aş ţine capul în mãini şi ţi-as ţipa în urechi “te iubesc” m-ai înţelege si mai presus de toate ai crede? Sunt surdã. Nu aud , nu vreau sã aud. simt pe piele cum mã arde fiecare trecere. Îmi simt mâinile reci şi nu înţeleg de ce . aud înfundat şi nu disting octavele.
[……………………]
Ileana stãtea pe un parapet cu capul sprijinit de un zid. Era marţi şi ploua. Cu degetul zgãria un afiş de pe zid. Avea privirea pierdutã printre picãturi şi nu conştientiza cã era udã. Ca sã vã dati seama de gravitatea situaţiei, autorul simte nevoia sã menţioneze cã ploaia era atât de puternicã încãt i-ar fi putut provoca pneumonie. Dar nu conta, sau cel puţin nu mai conta. Picioarele îi atârnau peste balustrade. Cu o mânã se sprijinea de podea. Cu cealaltã zgâria zidul. Ileana suferea. Se ascundea în ea, se ascundea de tot ce a fost şi cãuta o altã viaţã. Nus e putea ridica oricât ar fi încercat. Îi alunecau picioarele prin bãltoci. Increase sã se sinucidã, dsar nu avea curajul. De fapt de aceea stãtea pe marginea aceea. O margine pãtratã. Şi simţea zidul.
Era tipul de om uşor. Femeia frivolã, care nu simte, nu aude, nu vede dar simte, nu simte, doar simte… şi a simţit cã nu mai poate. Nu era specialã. Era doar una din iluştrii anonimi care se lasã cuprinsã de ilustrul necunoscut şi ajunge sã se târascã în ilustra deziluzie. La prima vedere , tu cititorule eşti tentat sã spui cã suferea din dragoste. Posibil rãnitã, posibiul refuzatã, posibil înşelatã. Dar nu era aşa. Pur şi simplu Ileana era.
Vãd prin Ileana suma tuturor trãirilor.
De cele mai multe ori ascultam cele mai vechi si traim cele mai usoare si totusi uneori nu gasim
SEBIK
dar oare “everything’s gonna be allright”?