Am primit leapsa de la Andrei           deci ma conformez

Imi place sa zambesc fara motiv

De multe ori ascult muzica in functie de starea care o am

Uneori citesc de 2 ori cate o carte ca sa retin tot ceea ce ma intereseaza

Vorbesc prea repede

Sunt raraita

Mananc multe dulciuri

Imi place sa adorm cu fata la geam, desi dimineata ma trezesc spre perete

Sunt cam impiedicata si de cele mai multe ori daca e o singura balta in tot drumul in ea intru

De obicei prima impresie pe care o las  este total diferita de adevar

Imi place vara

Imi place marea. Imi place sa stau cu picioarele in nisip

De multe ori imi fac planuri, dar le schimb in ultima clipa

As spune ca sunt ambitioasa, dar am momente cand renunt prea usor…

Nu imi place sa fiu mintita

Sunt stangace cu persoanele la care tin

De multe ori pun raul inainte ca sa nu fiu dezamagita cand se intampla ceva neasteptat

Scriu “pentru pereti, si pe pereti”

Imi plac culorile  colorate:)

Nu imi place sa fiu trezita din somn{ 1-2 exceptii:” }

Pot trai si cu 5 ore de somn pe noapte

Pun suflet in ceea ce fac si am asteptari mari de la cei din jurul meu

Imi plac provocarile

Uneori ma pierd in gandurile mele

dau mai departe leapsa lui  Cata {Emossion:D} 
Sebik

“se întampla pe la 5 dimineaţa 

te purtai ca şi cum ne ştiam de-o viaţã 

ţi-ai aprins un chiştoc de pe masa 

şi spuneai cât de cald e afarã 

şi cã stãm pe aceeaşi scarã 

am vorbit cât în lunã şi-n stele  “

                Morala:  prea multe feed-back-uri. Memorãm momente si înregistrãm situaţii. Pierdem clipe şi uitãm cum e sã pierzi timpul. Am citit astãzi cã dacã visezi cã zbori ai complexe, dacã visezi cã eşti într-un grup mare de oameni şi nu poţi sã te exprimi , ai complexe, dacã pur şi simplu visezi ai complex. Visez, deci am complexe.

                Uitãm repede, şi din punctul meu de vedere notãm prea puţin. Selketh ma tempereazã când scriu cu febrilitate, şi nu pot sã înţeleg de ce. Am deprins prostul obicei de a scrie cu direcţie, pentru pereţi şi pe pereţi, ca sa citez pe cineva;). Am vrut sã scriu astãzi ceva în genul “de ce facem ceea ce facem”, dar m-am rãzgândit. “se întâmpla pe la 5 dimineaţã…..” ; probabil cã era 2, sau 3, poate 9.

                Totuşi întrebarea este : ce se întâmpla acum , sq zicem 123456789 zile la 5 dimineaţa? Nu ştiu. Nu ştiu ce se întâmpla  acum 1234567 zile. Nu ştiu ce se întampla acum 123 de zile. Se întâmpla la 5 dimineaţã.

Sebik ……… era 10, imi aduc aminte. Selketh stie:|

Sã ridice mâna primul care ştie cã nu a greşit. Ascult Elliot Yamin cu “Wait for you” şi mã duc cu gândul la zãpadã. Revenind, de ce deformãm adevãrul? Dovada cea mai clarã cã aşa facem vine din rãspunsul la “ce faci?”. Automat avem tendinţa sã spunem cã “bine”. Dacã este sau nu aşa rãmâne de vãzut. De ce ne aşteptãm la mai mult decât putem primi? De ce vedem doar partea bunã a lucrurilor atunci când suntem cu adevãrat fericiţi, iar în momentele de cumpãnã ajungem la concluzii de genul “ Da . Uite cã nu era aşa , dar nu mi-am dat seama de la început”?

            De ce aşteptãm?  Mai bine spus: ce aşteptãm? Calculãm prea mult şi simţim prea puţin, iar de aici vine întrebarea mea: De ce deformãm adevãrul şi ne aşteptãm la mai mult decât putem primi? De cele mai multe ori am învãţat sã pun rãul înainte ca sã nu mai fiu dezamãgitã când  nu se întâmplã ceea ce vreau, dar din an în foarte depãrtat paşte nu fac asta. Atunci ajung sã îmi pun întrebãri precum mai sus menţionata.

            Cum sã scoţi o casã pe geam? Cum sã înveţi sã te rupi de tabieturi şi sq te reconstruieşti? Nu ai cum. Pur şi simplu eşti ce eşti. Eu ştiu cã sunt “18 ani” cum ar spune cineva. Am avansat . Ascult “Hello” de la Lionel Richie. Selketh se revoltã , eu mã revolt. Mã întreb de ce unele persoane ştiu exact ce sã spunã şi când sã spunã. Niciodatã nu am ştiut. E greu sã spun exact ce trebuie şi de multe ori o dau “cu bãţul în baltã”. Mai grav este cã “balta” nu mai rãmâne.

            De ce deformãm adevãrul? Ca sã ne amãgim. Nu mã refer la minciunã; ci la momentele când te minţi cã totul e bine, cã totul trece. Eu ma mint cã timpul se repeta. Ma mint cã mã voi întâlni cu momentele în care nu am ştiut ce sã fac, şi cã pusã în faţã  cu dorinţele voi acţiona din impuls.

            Vorbesc des, mult, cu debit verbal şi nu mã bâlbâi. Totuşi am avut momente când trebuia sã îmi scriu pe o foaie înainte ce aveam de spus, doar pentru cã nu îmi gãseam cuvintele. Era ciudat sã stau cu foaia în faţã sã spun ce am de spus  şi sã realizez cã anticipam întrebãrile.

            Întrebare: De ce deformãm adevãrul şi ne aşteptãm la mai mult decât putem primi?  

Sebik

Vreau cerul meu cu soare iar. Am avut o sãptãmânã aiurea. Groaznicã . Mai mult decât stupidã.

            Nu m-a mai încercat o stare de genul acesta din iunie.  N-am chef de nimic. Nu îmi mai plac geamurile. Sunt prea murdare pentru mine. Au rãmas la fel de sticloase , dar sunt reci… prea reci ca sã mã mai infrunt cu ele. Nu îmi mai plac strãzile. Sunt prea lungi şi au sens unic. Chiar nu mai ştiu ce vreau. Scriu pentru pereţi în momentul de faţã şi chiar îmi place. Cineva mi-a spus sã îmi fac o caracterizare psihologicã . Nu ştiu ce sã zic. Habar nu am cine sunt. Dacã înainte aveam întrebãri fãrã rãspuns, acum am rãspunsuri farã întrebãri. Ascult muzicã deprimantã şi mãnânc prea multã Milka. Chiar nu am chef de nimic si nimicul nu are chef demine , ca sã zic aşa. Mã uitam la factura mea de telefon. A scãzut drastic. Un lucru bun din toate sãptãmânile acestea; dacã ar fi dupã mine aş lua un burete mare şi aş sterge ultima lunã. Mi-a plãcut sã trãiesc în minciunã. E uratã realitatea. Nu sunt fãcutã ca sã stau zilnic în acelaşi loc şi nu îmi place sã mã lamentez, şi totuşi fac toate acestea.

            Scriam acum câteva zile pentru Dee, dar pentru mine cine scrie? Vreau un caiet precum acela pe care i l-am fãcut lui HomoStrumf { :p } de ziua lui. Sã fie plin de gânduri frumoase şi sã mã incânte la privire. Am lucrat la el 2 sãptãmâni sã gãsesc citate, sã îi lipesc chestii pe el si sã le încreţesc. Pentru mine nu face nimeni aşa, sau cel puţin nu mai face. M-am rãzgândit . Nu mai vreau un bureţel mare. E frumos şi aşa; pot sã zic “am fãcut-o şi pe asta”.

            Mi-am trimis piticul în vacanţã. Stã în creierii munţilor cu cortul şi imi spune “vezi ştiam eu; tu nu mã asculţi niciodatã. “ piticul meu nu are net acum deci nu vã rãspunde pentru detalii. { pentru necunoscãtori, piticul meu era unul imaginar care spunea tot ceea ce eu nu aveam curaj. } Piticul meu a fost cam stupid şi l-a luat gura pe dianinte şi acum îşi cere scuze faţã de celãlalt pitic. Nu ştiu dacã o sã citeascã, dar piticul meu îşi cere scuze.

            Ninge cu furtuni si îmi îneacã piticul. Pe colţ de munte unde e staţionat, în Locul Negãrii {nu admit situaţia în care mã aflu}, ninge cu furtuni. Mi-a adus aminte profa de românã de olimpiadã. De 3 sãptãmâni fãceam “mãtãnii “ sã pice ori la Satu Mare , ori Iaşi, ori … şi a picat. Nu mã simt aşa de împlinitã.  Mi-e dor de Rãmnicu Vâlcea, de seara când am stat pânã la 24 sã aflãm rezultatele finale, de sentimentul care m-a încercat când am vãzut listele ; nu mai vreau sã fie totul aşa complicat. E prea mult pentru mine . Vreau starea mea de negare înapoi, când ziceam cã nu se poate întampla, cã am eu vedenii… Vreau Rãmnicu Vãlcea, anul acesta locaţia e prea complicatã pentru mine.

Sebik

” Na na na , fluturas , fluturas…. nu tu, molie. “. Cati destepti sunt in tara asta?

Nu ma stresez cu diacritice pentru ca la intelectul lor de nivelul unui caine in ploaie nu ai ce sa faci. Tot “va acuz si va refuz”. De data aceasta pe cei care merg cu telefonul deschis pe strada si asculta ultimul “uper , extra, mega , giga” noul hit al lui Guta alaturi de Gina de nu stiu unde, probabil o revocata de societate care nu stie cat face radical din doi. Pe langa faptul ca detinatorii de telefon { in mod normal ultimul tip, cu 3G ca “asa are noi, astia cu dusmani si valoare} isi bat joc de nervii mei vestibulari, olfactivi si trigemeni, se mai si etaleaza in geci cu blanita, pe spatele carora poti citi cu mandrie “De Puta Madre” sau “Ala Mare. Pentru numar tre sa prestezi”. Serios acum , astia chiar au creatori de haine la fel de imbecili si redusi intelectual ca si ei? Cum sa faci o geaca pe care sa scrie ” Pentru numar tre sa prestezi”? . La “de puta madre” nu mai comentez, deoarece ma indoiesc de faptul ca vreunul din ei stie ce inseamna, probabil in acceptiunea lor se traduce “cel mai tare plin de bani”.

Revenind. Azi un idiot a strigat pe strada “fluturash ” dupa mine. Trecand peste faptul ca am auzit faza aceasta de mai mult de n’spe miliarde de ori, mai si insista ca dobitocu. Nu am nimic cu subdezvoltatii, dar sa nu imi respire mie CO2-ul. Revenind la “cafeneaua maxi taxi”, fundalul de astazi a fost “parintii tai nu ma vrea” sau cine stie ce alta imbecilitate notorie mixata de un idiot si mai mare. Nu zic nimic. Din an in paste la chefuri se stie ca 11A asculta manele, si eu ascult din an in foarte mare paste, dar nu in maxi. De unde se auzea? Nu de la radio. De la vecinul de scaun. “Iti place ? e belea rau:D.” . Pe langa faptul ca imi venea sa-l pocnesc, pur si simplu 15 min numai asta am ascultat. Mentalitate agrara.

Sprijin miscarea ” Cultura pentru romani”. Din punctul meu de vedere suntem inconjurati de multe nulitati, care pur si simplu sunt zero barata la stanga cu o curba dreapta . Sa nu uit de ” Ne vedem diseara la party. Adu’ u pe salam, eu pe Guta. Rupem frate”. Prea multe pentru mine intr-o singura zi.

Sebik

Mã revolt . Vã acuz. Vã refuz. Al doilea post pe ziua de azi vine din dorinţã de a striga “ vã acuz. Vã refuz.”. Am încheiat perioada “zmooshy” şi am reintrat în perioada “anti.”

Refuz emisiunea care prezintã case în dezordine si subdezvoltaţii intelectual, pentru cã altfel nu îi pot numi, care sunt proprietari. Pur şi simplu mã iritã la retinã şi la celulele cu conuri şi bastonaşe. O jumãtate de orã se prezintã o locuinţã infectã, plinã de mucegai, gândaci şi alte târâtoare , pline de praf . Ca sã zic frumos: condiţii insalubre.

Mã gândeam care ar fi explicaţiile posibile pentru o asemenea mentalitate de cocinã, deşi cred cã sunt nedreaptã cu animalele. Nu este posibil sã trãieşti ca ultimul gândac de bucãtãrie în noroi existenţial. Pornesc de la premisa conform cãreia fiecare are un cãluţ de lemn când este mic. Lemnul fiind uşor degradabil, se stricã , este mâncat de carii şi devine uşor casabil. Astfel ţi se sparge şi cãluţul cu lemn şi tu rãmâi cu sechele. De aici şi mizeria în care trãiesc aceşti oameni.

Trecând peste faptul cã apeleazã la televiziune ca sã vadã puţinã curãţenie în incinta lor, mai auzi şi fraze precum : “Pãi curãţenie am fãcut acum 3 zile” { deşi praful este de 2 cm, mizeria bolteşte pe tavan, pãienjeni se târãsc pe la colţuri, iar microbii gãsiţi şi probele prelevate aratã clar cã aerul nu este respirabil}.

Revin. Cele douã doamne, care fac inspecţia “primarã” nu reprezintã nici un punct de atracţie pentru celulele mele cu bastonaşe. Nu privesc televizorul sã o vãd cum strâmbã din nas şi foloseşte expresii precum “Auzi? Auzi? Doamne, ce e asta.. ţine-mã vomit.”

Încheierea este simplã: cred cã avem mai mult creier în cap şi mai mulţi neuroni şi sinapse încât sã schimbãm mentalitatea de “ trãiesc în cocinã”. Puetm mai mult de atât. Celulele mele cu conuri şi bastonaşe cer asta.

Sebik

Prea multe mişcãri statice. Ne complacem într-o înşiruire de contuzii. Da. Contuzii; pentru cã fiecare mişcare inutilã, sacadatã şi staticã ne atacã bioritmul. Primul exemplu: timpul care îl pierdem la semafor. Avem reacţii întârziate şi rãaspunsul vine tot de la semafor. Am stat câteva minute şi i-am privit pe cei din jur. Marja de staţionare dupã ce s-a fãcut verde este de 2 -3 secunde. Aparent nu este mult, dar raportându-ne la o viaţã de om?

Amânãm prea multe. Ne e teamã de decizii şi evitãm sã ne asumãm responsabilitatea atunci când ar fi cazul sã o facem. Socializãm prea puţin şi de cele mai multe ori fãrã rost. Nu ascultãm cât trebuie. Cineva îmi spunea cã îi place sã asculte ce are de spus un om, pânã la sfãrşit, şi sã tragã concluziile necesare; sã înveţe câte ceva de la fiecare. La început m-a frapat acest lucru pentru cã trecuse mult timp de când am auzit ceva de genul, dar dupã aceea am înţeles cã asa e cel mai bine. Întrerupem prea mult. Avem tendinţa de a “ne bãga” într-o discuţie chiar dacã nu avem idee despre ce este vorba. Înţelegem doar ceea ce vrem şi nu avem tãria de caracter sã ascultãm când cineva ne expune defectele. Nu suntem destul de maturi din punct de vedere intelectual. Nu ştim ce vrem . Pur şi simplu preferãm sã murim în faţa calculatorului, sã citim un rezumat decât o carte { ps: m-am apucat de “ Trenul de noapte spre Lisabona” de Pascal Mercier. Superbã cartea. M-a captivat din prima paginã. Gãseşti preocupãri filosofice axate pe psihologie, o adevãratã teorie a cunoaşterii interioare dezbãtutã între filele cãrţii şi o dovadã de “filosofie moralã”. Urmeazã “Microromane “ de Dostoievski;))} .

Nu simţim, sau simţim prea puţin, iar atunci când o facem preferãm sã trecem totul prin gândire. Nu ne lãsãm conduşi de impulsuri şi nu ne bucurãm de plãcerile mãrunte precum o zi caldã în luna decembrie. Nu apreciem destul ce e în jurul nostru şi chiar nu realizãm cã totul este efemer. Ne consumãm prea mult pentru inutilitãţi şi sperãm prea puţin. Avem o pãrere prea proastã despre noi. Nu avem destulã încredere în propriile forţe şi nu ştim sã ne exploatãm potenţialul la maxim. Nu suntem conştienţi cã haina chiar face pe om şi de cele mai multe ori adoptãm un stil vestimentar inadecvat. Visãm prea puţin şi când o facem , este în nonculori. Nu sorbim fiecare clipã ca şi când ar fi printre ultimele şi amânãm prea multe lucruri. Purtãm prea multã ranchiunã şi nu puteam sã acceptãm opinii diferite de ale noastre. Ne e greu sã realizãm cã ne-am înşelat şi nu admitem posibilitatea eşecului. Avem mentalitãţi învechite şi resurse nelimitate. Nu ştim sã fim fericiţi. Irosim prea multe şi avem aşteptãri prea mici. Ne mulţumim doar cu ceea ce primim şi nu avem puterea sã cerem ceea ce meritãm. Dacã s-a fãcut o eroare în favoarea noastrã nu avem corectitudinea moralã necesarã sã o sesizãm.

Ne ataşãm prea uşor de oameni şi ne supãrãm prea repede. Iubim prea des şi fãrã intensitate. Tindem sã vedem doar calitãţile în momentul în care ţinem la cineva, iar defectele ni se par scandaloase atunci când avem o divergenţã cu persoana respectivã. Nu spunem lucrurile pe nume. Evitãm sã admitem ceea ce simţim din considerente morale şi invocãm afectivitatea.

Azi m-am trezit în miros de cafea. Un miros puternic, care te pãtrunde şi te rãstãlmãceşte şi mi-am adus aminte de mare. Am ezitat sã deschid ochii şi am adormit la loc. Azi m-am trezit în miros de cafea. Cu mişcãri statice am deschis calculatorul şi am scris mecanic un proiect. Azi m-am trezit în miros de cafea. Mi-am dat seama cã regret cã nu am cunoscut mai profound anumiţi oameni; am realizat cã nu e timpul pierdut. Azi m-am trezit în miros de cafea. Am fost prea înaltã pentru hainele mele şi am pierdut controlul. Azi m-am trezit în miros de cafea. Am vrut sã sun înainte sã plec, dar nu am mai plecat. Azi m-am trezit in miros de cafea. Am stat şi am citit printre cãrţi ; era prea mult praf în mine ca sã am puterea sã îmi pese. Azi m-am trezit în miros de cafea; şi am pus bazele unui “proiect”. Azi am vrut sã îţi vorbesc dar nu puteam; pierd controlul. Azi m-am trezit în miros de cafea şi am dormit….

Sebik

            “Prin cerul ferestrei….prin cerul oval…. norii curgeau …….În luna lui ” decembrie “ Pereţii odãii erau…. Neliniştiţi sub desene de cretã” . Sã îţi plouã zborul cu  picãturi de soare… Partea 2 la “mã holbam pe geam”. Postez ceea ce a vãzut “lumina “ la ora de românã {numai “Sãrmanul Dionis” nu ascultam eu;)) }

            Topeşte-mi iarna cu frânturi de poezie si adu-mi amurgul rãsãritului pierdut printre norii zilelor cu soare. Stai acolo sus , în josul fiinţei tale şi priveşte cu ochii închişi spre gãurile acoperite din sufletul celor ce nu cunosc tristeţea unei bucurii scurte şi fãrã sfârşit. Rãmâi departe în apropierea mea şi cautã sã nu gãseşti rãspunsuri la întrebãrile pe care încã nu ţi le-am pus. Aruncã şi prinde sfârşitul începutului între palmele tale grele  şi lasã-te dus de sentimente fãrã simţãmânt în genuinea lucrurilor curate şi parşive din fiinţa ta. Tu respiri prin aerul  rarefiat precum soarele se schimbã între lunã şi nori, iar cuvintele tale brãzdeazã sintaxa frazelor mele precum infinitul se pierde în miicimea nemãsurabilã a momentelor. Cuvinte reci şi goale. Momente scurte. Stai şi ascultã cum respirã în timp ce rãsuflarea ta îngheaţã.

            Nu e mult şi chiar nu ştiu de ce am scris-o , dar cum în ultimul timp nu ştiu de ce fac ceea ce fac , nu mã mai mir de nimic. Pur şi simplu exist. Partea a doua: cum poate un om sã întretaie douã existenţe? E pusã cam prost întrebarea; ce vreau de fapt sã ştiu este de ce sunt douã persoane diferite, în situaţii diferite.  Am citit eu despre dualitatea condiţiei umane , dar deja este prea mult la mine. Sunt o fire pragmaticã; ori e alba , ori e neagra şi de cele mai multe ori pun rãul înainte ca sã nu fiu dezamãgitã când se întâmplã ceea ce mã aşteptam. Nu îmi placea sã râd şi totuşi Alex mã “acuzã “ de sãptãmâni bune cã râd prea mult. Nu mâncam atât de multã Milka, dar acum am ajuns sã consum în cantitãţi industriale şi Paty tot susţine cã am slãbit. Morala: s-a schimbat ceva şi nu ştiu ce. În primul rand nu sunt genul de om care rãmâne furat de peisaj şi se uitã în gol fãrã ţintã; totuşi ca sã reiau ideea de ieri, am început sã mã “holbez” la geam şi sã desenez norii cu ochii. Îmi place sã cred cã pot controla ceea ce se întâmplã în jurul meu şi cã de multe ori fac exact ce vreau, dar am ajuns la concluzia cã acţionez sub incidenţa impulsului.

            Morala 2: sã nu regreţi nimic, pentru cã la un moment dat chiar ai vrut acel lucru; am auzit acum ceva timp expresia “ am trecut oceane de vin ca sã te gãsesc”. Puţin aiurea dar fiind mereu cu spiritul critic în apropiere { ps: mare defect}  vãd în asta un mare adevãr. Pur şi simplu firea umanã e înzestratã cu teama de nereuşitã. De cele mai multe ori e nevoie de un impuls sã faci ceea ce nu ai puterea sã recunoşti cã vrei. Îmi place “Heartache every moment”. Pentru cã îmi place sã îmi complic viaţa. Îmi cer scuze de prea multe ori, dar doar la persoanele care conteazã , mã îngrijorez din prea puţin şi mã cuprinde melancolia când ascult “Please don’t let it go”{ îmi plac cuvintele lungi:d }.       Îmi place “Pretending” pentru cã de multe ori chiar mã “pãtrunde “ melodia. Şi îmi place cum miroase cafeaua în dimineţile pierdute; îmi place “Lose you tonight” , pentru cã are versuri “faine” şi îmi plac douã voci total diferite. Îmi place cum sunã vocea Anei la telefon când e impacientatã pentru cã are o tonalitate specificã [citat]“ bãi deci lângã farmacie… adidaşi… hanorac …{ chiar cã nu o sã uit seara aceeaJ)}; iar cea de-a doua e calmã , cum spuneam printre cele mai calme pe care le-am auzit pânã acum… cred cã se numãrã printre puţinele persoane care sunt în stare sã mã trezeascã din somn şi sã nu se aleagã cu douã sau trei vorbe de dulce; Sebi ştie cât ţin la somnul meu.

            Încheierea e simplã:  prin cerul ferestrei…. norii curgeau… în luna lui decembrie. {ps 3: apreciez cã nu mã streseazã Costin cu intrebãri de genu “da de ce zãmbeşti fãrã motiv şi te uiţi aiurea pe geam?” deşi a avut o tentativã:p }

Sebik

                Numãrãtori de ploi. În primul rând ideea mi-a venit astãzi în ora de fizicã; moment în care mã stresam sã îmi aduc aminte cum era toatã strofa. Am vrut sã scriu iniţial despre ce înseamna libertatea, dar nu am putut. Dupã aceea m-am gândit sã scriu despre decizii, dar nu are sens. Pur şi simplu aberez şi eu pentru cã… îmi permit.

            Astãzi vreau sã mã ningã 123 455 de fulgi. Exact atât. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Iar pe tine sã te ningã 123 453. Îţi dau eu un fulg şi avem acelaşi numãr. Dau eu foc apei, tu inoţi în flãcãri şi nici unul nu încearcã sã îi dovedeascã celuilalt cã greşeşte. Recunosc cã m-am oprit o fracţiune de secundã dupã ce am scris asta şi m-am uitat pe geam; nimic interesant, decât cã în ultimul timp îmi cam zboarã mintea aiurea . Cineva îmi spunea cã nimic nu se comparã cu puterea gândului, cã el e singurul care ajunge acolo unde vrei şi el face tot ce tu nu poţi. Nu ştiu dacã e chiar adevãrat, deoarece uşor oamenii se schimba… şi totusi schimbarea se cere în continuu.

            O singurã întrebare am : în afarã de “de ce e iarba verde?”; de ce facem ceea ce facem? Ascultam o melodie acum câteva zile în care  se vorbea cã unele persoane cautã praf de stele , iar altele cautã aur, dar nimic din toate acestea nu înseamnã ceva când stai în vârf de munte şi te bate vântul. Pânã la urmã ce vrea fiecare din noi? Eu una nu ştiu… dacã ar fi sã fiu comercialã, aş spune cã nu vreau nori, nu vreau Ţara Minunilor, nu vreau sã ningã, vreau doar sã…. Şi chiar nu ştiu ce vreau. Am rãmas cu ochii aţintiţi la geam astãzi şi nu stiu unde mã uitam; priveam aiurea şi mã pierdeam în cei trei fulgi de zãpadã care cãdeau. Erau trei. Atâţia am vãzut astãzi.

            Îmi aduc aminte când am mers cu trenul la Râmnicu Vâlcea şi stãteam cu capul lipit de geam şi mã uitam pe drum. Cam aşa ceva am fãcut astãzi. M-am rupt de lume şi mã “holbam” pe geam. Era un sentiment ciudat, pentru cã a trecut prea mult timp de când nu am mai fãcut asta. Oricum, scrijelitul cretei pe tablã m-a trezit. Proful explica o teorie celor 4 care mergeau la olimpiadã ; { ps restul clasei avea prog de voie:d} . Cum era şi firesc , m-am întors la “holbat”. Decât cã mã stresam sã îmi aduc aminte ce urmeazã dupã “numãrãtori de ploi din doi în doi”.  Şi mi-am adus aminte . Ca o roatã ce se mişcã în mijlocul altui cerc, ca un pumn de zãpadã într-o mare de alb.Mi-am adus aminte tot cântecul … ciudat.

            “Câte zãpezi pe buze ne-au crescut”.  La românã a întrebat profa ce e depãrtarea. În mod normal am tratat subiectul total subiectiv şi îmi tot repetam cã depãrtarea nu se mãsoarã în m , sau km; se mãsoarã în bãtãi de secundã… nu-s atât de comercialã sã ajung sã spun cã în bãtãi de inimã pentru cã asta e total aiurea { ps2: alt subiect de postJ))} . deci depãrtarea mea se mãsoarã în bãtãi de ceas , în secunde şi fracţiuni de secunde când trebuie sã mã opresc din respirat , sã trag aer în piept şi sã deschid telefonul { ce a ajuns din mine:)}. Citisem undeva cã omul preferã sã i se arate soarele doar ca sã se ardã  în timp ce încearcã sã îl atingã.. Totuşi ce poate sã fie mai rãu decât sã conştientizezi  cã ai stat şi te-ai uitat într-un mod aiurit la soare şi nici mãcar n-ai încercat?

            Sebik şi-a încheiat primul şi ultimul post “ concupiscent” cum ar spune Criss. Revin la perioada “anti”.. cred.. prevãd cã şi mâine rãmân cu privirea pierdutã pe geam… cine ştie, ştie de ce… şi totuşi “ câtã lume e între noi/ numãrãtori de ploi din doi în doi/ şi dintr-un ochi de dor necunoscut/ câte zãpezi pe buze ne-au crescut”…..

Sebik