Dana spune ceva de “cu ochii larg închişi”. Sentiment efemer, derivat din consideraţie. Îmi place cu ochii larg închişi pentru cã am un sentiment de siguranţã. Nu am avut timp sã postez. Ca sã îl citez: “ lumea este cum este”. Problema este cã azi e multã lume în mine şi fiecare are ceva de spus, dar nu are timp.

            Problema sãptãmanii: suntem în stare sã facem alegerea corectã? La modul: renunţ la ceva pentru altceva, ambele fiind efemere şi bazate pe consideraţii. Sã pornim de la rãdãcinã: pânã la urmã în ce constã renunţarea? Eu una nu o vad ca pe o despãrţire definitivã de un anumit ceva , mai mult ca o schimbare radicalã. Totuşi problematica unui concept de asemenea amploare se gãseşte în “ sunt prea orb sã vãd. Oare e ce vreau?”. Nu ştiu şi nu am de gând sã mã complic.

            De obicei postez cu direcţie , dedicaţie şi sentiment {a se citi cã nu vreau sã aud argumente}. Astãzi postez din necesitate. Sunt multe lucruri care nu le-am spus, nu le admit şi nu le voi recunoaşte. Totuşi ceva îmi spune cã voi fi nevoitã la un anumit moment sã dau explicaţii. Nu sunt genul care face acest lucru. Trebuie sã ai un “statut” destul de înaintat în ochii mei ca sã ai parte de acest privilegiu. Pur şi simplu nu gãsesc nevoia sã mã explic pentru acţiunile mele.

            Spuneam acum câteva zile “azi au fost 92392 de oameni între noi”. Bineînţeles cã s-a gãsit cineva sã mã corecteze şi mi-a explicat cã în condiţiile date e mai mult decât probabil sã fie 100000 şi ceva de persoane între, totul din considerente geografice. Îmi place numãrul 92393. Am pus MINUS 1, pentru cã mai puţin e mai sãnãtos. Cineva îmi spunea sã am grijã faţã de cine greşesc , pe cine apreciez şi pe cine resping. Pentru cã la un moment dat voi avea nevoie de toţi. Mi se pare destul de cinic faptul cã trebuie sã calculezi cu atenţie tot ceea ce trebuie sã faci. Paradoxal aşa fãceam şi eu. Destul de ciudat cã nu mai fac toatã treaba aceasta.  Ieri ascultam “Every breath you take”. Ideea e cã trebuia sã merg la Pl sã ajung şi eu la faimoasa bibliotecã . N-am mai putut. Aşa cã am rãmas cam 2 ore pe bulevard. Nu ştiam cã am mel aceasta , sau mai bine zis uitasem. Am ascultat-o de…. 10 ori în continuu. Pauzã. Încã de 3 ori. Pauzã. Încã de 2 ori. Pauzã. Şi am gãsit rãspunsul la problema sãptãmânii: decizia corectã e cea care te mulţumeşte pe tine.

            Totuşi ceva mã nemulţumeşte: de ce facem ce facem şi spunem ce spunem şi trãim ce trãim şi în definitiv facem ce facem? Dana are rãspunsuri. Spune cã învaţã de la fiecare câte ceva dar nu se schimbã deloc. Eu? Eu mã schimb cu fiecare om nou care îl întâlnesc. Momentan am învãţât sã apreciez lucrurile extrem de simple. Ioana? Ioana e ca mine. Din pãcate sunt mult prea “adhd”. Mã contrazic singurã şi asta este destul de ciudat. Am afirmat de multe ori cã mã rup de multe şi cã nu am nevoie de chin inutil şi stres fãrã fundamente. Şi totuşi tot eu m-am reîntors la toate. Cred cã partea frumoasã a lucrurilor constã în faptul cã nu ştiu ce vreau , Pentru cã pur şi simplu am muuuuuuuuuuulte necunoscute , dar nu deţin dorinţa de a le elucida.

            Încheierea vine simplu: aleg sã… vãd ce iese. Cine înţelege, bine. Cine nu, ghinion. În definitiv cum spuneam acum 2 ani: dacã suferi, suferi tu. Dacã te bucuri , te bucuri tu. Deciziile tu trebuie sã le iei.

Ps:post pentru Dana:D

Ps2: îmi place cum sunã “ps”

Sebik

Îmi place cum sunã “concupiscent” şi tocmai de aceea uzitez acest cuvânt.

            Aveam de gând sã scriu despre “locul liber din maxi”, dar nu o fac. De cele mai multe ori mã rãzgândesc uşor.  Întrebarea la ordinea zilei: “ de ce când nu spui nimic , totuşi ştiu ce spui?”. Îmi plac zilele cu ceaţã. Niciodatã nu poţi sã ai certitudinea lucrului din faţa ta.

            Revin la “locul din maxi-taxi”.  Situaţie: se ia o staţie de ţarã { Cornu nu e comunã europeanã. E pur şi simplu ţarã} , o mânã de oameni, un om plictisit şi prea visitor {eu , cea cheaunã} şi un maxi-taxi. Opreşte. Ca de obicei mã urc ultima. Nu mã pasioneazã înghesuiala, datul din coate şi îmbulzeala. Totuşi surprizã: rãmâne un loc liber. Este demonstrat faptul cã lumea e în stare sã te joace în picioare numai sã stea jos. Din nou, nu simt nici o atracţie pentru scaunul gol, deci nu mã deplasez . “ auzi, donşoarã ia hai mişcã nu sta ca muta în drum”. Visam? Dupã ce cã nu o incomodam cu nimic, “tanti” era revoltatã. Din ciclul “e, şi elevii aştia de şcoalã sã stea cu ghiozdanele alea in mânã. Cine îi pune sã îşi ia atâtea cãrţi?”. Cine sã vã mai înţeleagã? Situaţie 2: un loc liber, cel puţin 3 femei care se îndreaptã spre el, şi un spectator amuzat {eu}. Rezultat: una a prins locul, celelalte douã îi zic ceva de dulce, una afirmã cã este mai în vârstã, iar cea de-a doua mã calcã pe picior în goana ei spre şofer. Nici mãcar “scuze” nu aud. Nu-i nimic. Cum spuneam : Cornu e ţarã purã. Deşi am renunţat de mult la rãzboaie, fiecare duce câte unul; astãzi am asistat la “bãtãlia de la maxi-taxi” sau “ scaunul liber”. Cum doriţi şi dupã aceea mâncãm.

            Întrebarea la ordinea zilei: “ de ce când nu spui nimic , totuşi ştiu ce spui?”. Am multe defecte, şi de n ori mai puţine calitãţi. Şi totuşi , uneori , râmân cu capul lipit de geam şi mã pierd în dunga albã de pe drum. Nu îmi plac ideile preconcepute; de aceea nu afirm cã sunt visãtoare. Poate cã şi astãzi rãmâneam uitându-mã în şosea dacã nu stãteam în picioare. Aşa m-am uitat în tavan. N-am rãspuns la întrebarea anterioarã, şi sincer nu am nevoie.  Cum  spunea Dana, “o gamã largã de senzaţii”. Adaug: un fior, momente de calm, întrebãri, rãspunsuri, dileme, gânduri nerostite, momente de visare şi cel mai important, sentimentul de împlinire pe care îl ai faţã de tine……”gamã largã de senzaţii”;

            Mi-a rãmas în minte  “Circle in the sand”: —>“Circle in the sand /’Round and ’round/And you complete the heart of me/ Circle in the sand/Cold wind, tide move in/Shiver in the salty air”

Sebik