Manual pentru lucruri stupide:{fara diacritice:d}

Lectia 1: cum sa te impiedici de ceva in timp ce vorbesti:

Toata lumea care ma cunoaste bine, stie ca eu sunt in stare sa intru in singura baltoaca pe care o gasesti pe drum, sa ma impiedic de singura pietricica din drum s.a.m.d Din capitolul “eu le fac” rememorez ziua de acum 2 sapatamani, cand in timp ce vorbeam si radeam cu pofta m-am impiedicat de o placa de beton… bineinteles ca nu am aterizat in genunchi sau ceva de genul acesta , dar oricum am avut o incursiune prin aer..care nu, nu s-a soldat cu o cadere:d

Lectia 2:cum sa intri intr-un stalp in timp ce vorbesti cu cineva

Tot din capitolul “eu le fac” rememorez partea cu intratul in stalp…din fericire nu este a mea. Nu. Eu intru doar in smenul de parcare de la Romal, si nu din vina mea… este prea jos amplasat.. oricum..se ia o lingurita de neatentie, si privirea indreptata in alta parte…rezultatul:ajungi in stalp…

Lectia 3:…… in cele ce urmeaza

Morala: suntem cum suntem…si fiecare are farmecul sau, in toate stangaciile pe care le face, in toate erorile pe care le aproba. Din cand in cand fiecare se impiedica{ dar la modul metaforic poate sa se ridice} , fiecare a intrat cel putin o data intr-un semn de parcare {sau aceasta este impresia mea… } si fiecare e copil in felul sau… Unele persoane o arata , altele inhiba acest sentiment… morala 2: sa nu ma mai impiedic )

“Care eu?”

“Care tu?”

“Care noi?”

“Numai ei”

“Care noi?”

“Numai ei”.

“Nu eu”

“Tu”

Sã începem cu începutul, deoarece de acolo trebuie sã începi când nu ai habar ce sã faci. Începutul: Dana şi-a “ Pierdut motan cu gene lungi” şi eu pun întrebãri stupide. Ploaia a fost rece azi. “care noi?” “numai tu” . întrebare: de ce deciziile de moment sunt mai frapante decât cele gândite îndelung? “Nu eu” “Tu”. Ce înţelege lumea prin “noi”? în definitiv de ce micile plãceri ale zilei te fac sã te simţi vinovat? “Care eu?” “Care tu?”

[…….……………>>>>>>………..//)) //\\// //))…………<<<<<<…..………………….]

“Vorbeşti repede. Nu înţeleg. Vorbeşte rar!” şi rãspunsul scurt “ poate nu ar trebui sã înţelegi tu.” sau “lumea ta e roz”. Morala: dimensiunea fericirii ţine de fiecare. Polimorfismul simţirilor se prelinge prin sita fiecãruia şi ia o formã anume. Mai ciudat este când douã forme identice se întrevãd. Vãd lumea ca o perindare de subiecţii, mai bine zis forme cu diferite… forme… dimensiuni şi aşteptãri. Unele sunt subţiri şi aplecate, merg apropae de pãmânt [ le e fricã sã trãiascã], iar altele merg cu fruntea sus şi nu le pasã peste ce dau in drumul lor. Nu ştiu din ce categorie fac parte, poate existã una de mijloc. “Azi nu e nevoie de mândrie.” “ Azi nu e nevoie” . Nordicii considerau ploaia ca o reîncarnare. Fiecare picãturã de ploaie conţinea o frânturã de existenţã care se întrupeazã în forma pe care o atinge. Aşa ajungeai o sumã de trãiri. O sumã de existenţe fãrã ca mãcar sã ai habar. Poate aşa se explicã sentimentul de “deja-vu” .

Nu mã mai încap pantofii azi. La modul metaforic vorbind, sunt prea mica pentru toate existenţele din jurul meu. Aş vrea sã pot sã fiu oarbã la tot ceea ce doare şi sã pot pune mâna la ochi, sã nu mai aud , sã nu mai vãd când nu îmi convine ceva. Dar nu se poate. “orbecãi” prin luminã. Eu decid unde alerg când lumea mã sperie, eu decid unde mã duc când se prãbuşesc existenţele în jurul meu şi eu decid cine stã lângâ mine când am nevoie. Dar oare rãmânem la fel sau ne schimbãm cu timpul? Ce se schimbã şi cum rãmân toate la fel?

Şi dacã o sã cad o sã stai lângã mine sã îmi spui cã e uşor sã te ridici? Şi dacã o sã fiu prea copil o sã ţi se parã inocent? Şi dacã o sã îti pun întrebãri stupide, o sã îmi rãspunzi fãrã sã te enervezi? Şi dacã o sã plâng o sã îmi zici cã trec toate? Şi dacã o sã te întreb de lume o sã îmi vorbeşti pânã adorm? Dacã ti-aş spune cã eu nu ştiu ce sã spun…. ai vorbi tu în locul meu?

“Care eu?”

Sebik

Plouã cu praf peste

Dimineţile pierdute în iz

De primaverã, în timp ce

Tu stai şi te uiţi într-o oglindã

Spartã. Din momentul în care ai scãpat-o ţi-ai

Dat seama cã vei avea 7 ani de ghinion. De

Atunci ai realizat cã trãieşti într-o stare de claustrofobie, care

Te impinge sã stai şi sã asculţi

Cum trece viaţa pe lângã tine.

Colţuri. Rotunde într-o lume pãtratã. Vânzãtori de iluzii. Comercianţi fãrã licenţã într-un colţ de umanitate unde “TOT” este de vânzare. Mâna dreaptã îmi este rece, cea stângã caldã. Toatã lumea ştie cã omul este un Ying-Yang ambulant, dar nimeni nu are certitudini. Cunoaştem doar ceea ce vrem sã ştim şi relaţionãm doar cu cine vrem. Într-un mod firesc ne complacem în neştiinţã şi constrângem situaţii sã îşi gãseascã întâmplarea. Suntem comercianţi de iluzii, într-o lume în care totul se vinde. Şi se vinde bine

Încep simplu:Mã dor distanţele Mã dor secundele Mã dor momentele. Ca sã zic aşa: mã doare în mod selectiv şi obsesiv. Mã doare la modul acela organic şi mai ciudat de atâta , mã doare cã afirm cã mã doare.Frânturi de poezie. Îmi plac cuvintele mici care le spui tremurând. Normal: care tu? Nu conteazã. Îmi plac cuvintele mici.

Noi avem prea multe…. lumea prea putine.. uneori tin lumea in palma…si e prea grea…alteori imi aluneca printre degete…. imi plac sentimentele febrile….. imi place starea de acum….. imi pla…

Sebik

“Stimaţi con-suferinzi,

Deschidem raţiunea şi urmãm scrierile.

Încheiere de conferinţã”

            Ieri a plouat. Acum zidurile sunt reci şi pline de picãturi. Am scrijelit cu unghia un perete. Avea lipit un afiş. Mã dureau ochii de la culorile lui şi am rupt cu degetul foaia. Ploaia se scurgea printre bucãţile rupte de mine şi umplea fiecare loc. Se înmuiase hârtia şi stropii cãdeau peste mâna mea. Era rece şi tremura. Nu am atins-o. Pur şi simplu o simţeam rece. Apoi am lipit urechea de zid. Şi te-am auzit vorbind. Am închis ochii şi am încercat sã ascult. Nu am mai auzit nimic şi m-am speriat. I-am deschis înapoi şi m-am simţit frivolã . Te auzeam din nou. I-am închis. Ai tãcut. Ploua peste mine şi mã simţeam mucegãitã. Nu aveam umbrella şi nici nu simţeam nevoia. Mã ploua şi îmi plãcea senzaţia. O reacţie chimicã îsi gãsea bazele în mine. Tot ce era rece se spãla. Am rãmas cu capul lipit de perete şi am deschis ochii ca sã te pot auzi. Nu mai vorbeai.

Au cãzut cãrãmizi şi a rãmas doar una suspendatã.

[…………………]

            A fost multã lumea în mine astãzi, şi a rãmas la fel de puţinã acum. Nu gãsesc întrebãrile pe care simt nevoia sã le pun , dar continui sã scrijelesc cu unghia zidul. Mã doare mâna. A ploua prea mult şi s-a umplut un şanţ.

            M-am simţit oarbã. Realitatea mã înfioarã şi mã face sã mã cred prea handicapatã pentru lumea aceasta. Nu pot sã respire. Mã sufoc între trãiri şi abandonez raţiunea. Sufãr de colici existenţiale. Doare ataãt de tare încãt îmi simt plãmânbi arşi. Îmi e fricã de lume pentru cã nu e în stare sã înţeleagã şi judecã prea uşor. Nu ştiu cine sunt, aceasta pornind de la premise cã am ştiut pânã acum.

            Mã simt surdã. Dacã ţi-aş ţine capul în mãini şi ţi-as ţipa în urechi “te iubesc” m-ai înţelege si mai presus de toate ai crede? Sunt surdã. Nu aud , nu vreau sã aud. simt pe piele cum mã arde fiecare trecere. Îmi simt mâinile reci şi nu înţeleg de ce . aud înfundat şi nu disting octavele.

[……………………]

            Ileana stãtea pe un parapet cu capul sprijinit de un zid. Era marţi şi ploua. Cu degetul zgãria un afiş de pe zid. Avea privirea pierdutã printre picãturi şi nu conştientiza cã era udã. Ca sã vã dati seama de gravitatea situaţiei, autorul simte nevoia sã menţioneze cã ploaia era atât de puternicã încãt i-ar fi putut provoca  pneumonie. Dar nu conta, sau cel puţin nu mai conta. Picioarele îi atârnau peste balustrade. Cu o mânã se sprijinea de podea. Cu cealaltã zgâria zidul. Ileana suferea. Se ascundea în ea, se ascundea de tot ce a fost şi cãuta o altã viaţã. Nus e putea ridica oricât ar fi încercat. Îi alunecau picioarele prin bãltoci. Increase sã se sinucidã, dsar nu avea curajul. De fapt de aceea stãtea pe marginea aceea. O margine pãtratã. Şi simţea zidul.

            Era tipul de om uşor. Femeia frivolã, care nu simte, nu aude, nu vede dar simte, nu simte, doar simte… şi a simţit cã nu mai poate. Nu era specialã. Era doar una din iluştrii anonimi care se lasã cuprinsã de ilustrul necunoscut şi ajunge sã se târascã în ilustra deziluzie. La prima vedere , tu cititorule eşti tentat sã spui cã suferea din dragoste. Posibil rãnitã, posibiul refuzatã, posibil înşelatã. Dar nu era aşa. Pur şi simplu Ileana era.

            Vãd prin Ileana suma tuturor trãirilor.

De cele mai multe ori ascultam cele mai vechi si traim cele mai usoare si totusi uneori nu gasim

SEBIK

Uneori,

Din frivolitate,

Stau şi ascult cum respiri.

Şi plouã des,

Între mine şi tine,

E doar ploaie fãrã înţeles.

Se pierd lucrurile mãrunte,

În simţiri zgâriate,

De indiferenţa oamenilor ce nu vor sã asculte.

Iar bate vântul,

Şi lasâ urme,

Peste tot ce înseamnã “amurgul”.

 Uneori,

Din frivolitate,

Stau şi ascult cum respiri.

pt ca Dana era suparata azi:s… pt ca …. mi-e frica de intamplare si mai ales.. imi e frig…

Sebik