Şi mã gândeam despre ce aş putea sã vociferez azi. Şi nu am prea multe de spus doar cã : am şansa de a fi mãreaţã. Şi am cui mulţumi. Şi atât.

Sebik

Motto: “uite-­ti coroana, şi silgiliul, şi noaptea şi ziua…. şi moartea în inima celui de lângã tine…şi rãsãritul…si eu.”

Oniricul fiecãrei situaţii stã în iluzia momentului. În nesiguranţa clipei şi în incertitudinea secundei. Se spune cã între secunda 1 şi secunda 2 mai existã o secundã pe care o trecem cu vederea la fel de uşor ca şi cum am…închide ochii. Dar atunci când închizi ochii pierzi secunde pe care oricât te-ai bate cu pumnii în piept nu le poţi readuce. Pur şi simplu pleacã. Oare cum se numeşte secunda dintre 1 şi 2? Secundã de mijloc? şi de ce uitãm de existenţa ei? Oare cât din ceea ce şoptim se întelege cu adevãrat? Am observat cã ori de câte ori vreau sã spun ceva ce nu am intenţia de a fi auzit, îl şoptesc. Şi am şoptit mai acum ceva timp cã imi este fricã. Bineînţeles cã şoapta rãmâne şoaptã, iar în secunda de mijloc se topeşte in cuvânt. Din pãcate şoapta a murit pe altarul cuvântului fãrã sã cearã alt sacrificiu. Şi atunci a fost tãcere. Frederica spunea cã iubeşte tãcerea pentru cã ea este gravã. Pentru cã îi place sã îi apese pieptul cu toatã greutatea ei şi sã îi striveascã una câte una fiecare coastã. Frederica sunt eu, Frederica eşti tu. Ieri te-am vãzut pe stradã şi te mişcai mai repede decât îmi puteam obişnui retina sã vadã. Dar nu erai tu, era doar ceea ce îmi închipuiam eu cã este. Mereu avem darul de a ne construe o lume a noastrã în care ne putem refugia ori de câte ori ne doare sã ne doarã. Ori de câte ori gãsim ceva care nun e intereseazã sau care ne pasioneazã prea mult. Şi de cele mai multe ori avem tendinţa de a nu vedea defectele şi nici calitãţãţile; rãmânem orbi.

Din pãcate eu sunt surdã faţã de lumea pe care tu o auzi….

Sebik

Ştii tu oare cã am ascultat cum respirai şi îmi era teamã sã mai respir, pentru cã … pur şi simplu… respirai tu şi îmi era de ajuns?

De cele mai multe ori suntem suma dorinţelor noastre. Suntem realitatea noastrã şi a nimãnui. Avem nevoi, dorinţe, idei , iluzii şi trãim spasmodic la fiecare gurã trasã cu bestialitate.

Victor: << Dana,

Tu sã nu încerci sã înţelegi pentru cã nu ai cum. Sunt prea complicat şi nu ştiu nici eu ce vreau. Sunt prea multe zile în mine şi prea puţine idei. Nu îţi cer sã mã ierţi, pentru cã iertarea nu vindecã, mai degrabã doare. Dano, dacã e sã fie, tu sã mã urãşti, mãcar aşa ştiu cã îţi rãmân în gând. Tu sã stai liniştitã, fiecare cu drumul lui , eu cu al meu , tu cu al tãu. Un singur lucru vreau sã ştii. Eu te-am simţit. Ştiam cã eşti în uşã, te auzeam respirând şi… şi… şi am mângâiat lemnul. Într-un mod ciudat era rece cum ai fost tu atunci. Noi ne-am pierdut undeva pe drum şi de regãsit e greu. Pur şi simplu ne-am rãtãcit şi nu ştiu dacã se mai poate. Dar te-am simţit Dana! Sã num q acuzi cã sunt insensibil, pentru cã te-am simţit. Repirai greoi şi îţi simţeam aburii rãsuflãrii pe obrajii mei. Aveai o respiraţie plãcutã , sacadatã , oarecum obositã. Te-am simţit. >>

Dana: <<Victor,

Eu nu te înţeleg. Pur şi simplu nu pot. Dar te iert. Te iert pentru cã sper cã a existat mãcar un moment în care ai ţinut la mine. În felul tãu caracteristic, in care nu erai în stare sã mi-o spui. În mod paradoxal, am simţit asta când am venit la tine. Ştiam, Victore, ştiam cã eşti d epartea cealaltã a lemnului. Şi am stat cu capul sprijinit ca sã te aud cum respiri. Şi îmi plãcea. Mã prindea bine rolul sã mã prefac. Te acuz pe tine cã nu îmi spuneai, dar nici eu nu ştiam ce vreau. Uitã-mã Victore, eu te iert. Dar sã ştii cã te-am ştiut. O data în viaţã te-am ştiut de o parte a unui lemn. 5 cm de materie între noi au fost destui. Te-am ştiut.>>

Nici unul nu a expediat ce a scris. Morala: autorul nu o ştie

Şi am ascultat cu respirai……

Sebik