Lămâi cu sare şi puţină scorţişoară. Dulce amărui gust de portocale coapte pe lemn de fag. Miros acru şi dulce, amar şi înţepător. Aseară m-ai pus să-ţi cânt partea cu we could have had it all… ştiai că nu-mi mai place să cânt şi ori de câte ori o fac mă prostesc. Şi ţi-am cântat, aşa cum mă ştiai şi cum te ştiam. Cu griji puţine, oameni mici şi miros de scorţişoară. Ţi-am cântat cu palmele, mâinile şi urechile, iar la sfârşit nu ţi-am mai sărutat obrajii… ţi-am urlat în urechi could have had it all. Eram atât de mici încât mă ţnfioară gândul că ne-am uitat în colţ de suflet.
Nu îmi plac oamenii care cred că au putere. De a ierta, judeca, rupe, frânge, răsfrânge, uita, aduce aminte, decide. De ce nimeni nu mai decide cu inima? De ce nu mai te arunci orbeşte în orie chestie minoră pe care ulterior să o exploatezi până la ultima fibră? Avem atât de puţin încât mi-e frig şi cald când mă gândesc cine eram şi cine suntem.
Am un nou fix, cam greu de explicat. Nu-i găsesc rădăcinile, numai razele. Şi ştiu că este nociv şi nu o să aducă nimic bun. E ca o dependenţă morală de trăiri intense pe care le experimentez uşor uşor. Astăzi am ajuns la I don’t really want to know.
Am nevoie de Cluj…din motive raţionale, am nevoie de Delilah să mă limpezească, să mă crească, să mă alinte, să mă certe…..
Andrada
