Iar. De câte ori am încercat sã o închid şi nu merge. Iar…” Nea’ Tache stãtea în geam şi se uita în lungul drumului, în timp ce vântul bãtea neobişnuit de tare pentru o zi de iunie. Cu toate acestea, nimic nu era nou pentru bãtrânul din cãsuţa sãrãcãcioasã de pe strada Speranţei. Faptul cã locuia la numãrul 13, pe o stradã al cãrei nume fãcea trimitere la un trai mai bun, i se pãrea cel puţin ironic, dacã nu chiar hilar. De fapt, se uita cum poarta ruginitã se mişca sacadat, ca şi când ar fi fost împinsã de o forţã exterioarã. Mai mult de “ar trebui sã o repar”, nu îi trecea prin minte. “Mãcar aşa, cã oricum nu mã mai viziteazã nimeni” şi-a spus cu un gust amar.
epilog de iarna fara diacritice:
are ceva…ceva din cevaul uitat prin noptiera. ceva din cevaul fara litera mare. Nimeni nu stie cand pierde un ceva, pentru ca il inlocuieste. Astazi ma simt pisica. Ma dor ghearele de atata scrijelit la cutii de carton. Cine stie unde lasi ceva cand pierzi? Ar trebui legat cu o sfoara de mana….din noduri… sa se dezlege…sa se piarda…
Andrada
