A trecut perioada cînd numãram din 14 în 13 picuri de ploaie. Cred cã mi-am tras o palmã de m-am lãsat la pamînt vreo douã zile. Letargii compuse din simṭiri de duzinã. Cui nu-i plac femeile bolnave? Cine nu se vrea brav temerar sã le vindece?
Sã fie clar de la început: nu am fost genul de copil.
Oniricul fiecãrei situaţii stã în iluzia momentului. În nesiguranţa clipei şi în incertitudinea secundei. Se spune cã între secunda 1 şi secunda 2 mai existã o secundã pe care o trecem cu vederea la fel de uşor ca şi cum am…închide ochii. Dar atunci când închizi ochii pierzi secunde pe care oricât te-ai bate cu pumnii în piept nu le poţi readuce. Pur şi simplu pleacã. Oare cum se numeşte secunda dintre 1 şi 2? Secundã de mijloc? şi de ce uitãm de existenţa ei? Oare cât din ceea ce şoptim se întelege cu adevãrat? Am observat cã ori de câte ori vreau sã spun ceva ce nu am intenţia de a fi auzit, îl şoptesc. Şi am şoptit mai acum ceva timp cã îmi este fricã. Bineînţeles cã şoapta rãmâne şoaptã, iar în secunda de mijloc se topeşte in cuvânt. Din pãcate şoapta a murit pe altarul cuvântului fãrã sã cearã alt sacrificiu. Şi atunci a fost tãcere. Frederica spunea cã iubeşte tãcerea pentru cã ea este gravã. Pentru cã îi place sã îi apese pieptul cu toatã greutatea ei şi sã îi striveascã una câte una fiecare coastã. Frederica sunt eu, Frederica eşti tu.
Afarã stã sã ploaie. Da. Ploaie. Şi sã ningã. Şi sã batã vântul. Şi sã te loveascã, sã te doarã, sã se usuce şi sã te ude. Şi sã alerge cu paşi mici, îndeajuns de mici încât sã pot ţine pasul, dar sã fiu înainte. Îmi place sã nu simt în paralel, nici în diagonalã, nici în fundal, nici în faţã, nici în spate, poate în sincronism…literar. Mã joc. Cu mãrgele de lemn. Într-o zi ,, pãtrãţoasã”. Eu am şapte mãrgele. Câte una pentru fiecare zi. Au culori diferite. Pentru diferite stãri. Habar nu am ce înseamnã dimineaţa în care respiri atât de tare încât de usturã plãmânii. Am destul timp pentru visare, destul pentru zâmbete, destul pentru îmbrãtişãri fugitive şi murdare. Destul. Însã nu acum. Acum am timp sã calculez. În mai multe moduri decât unul.
Aş vrea sã fiu un Napoleon al lumii mele interioare. Sã mã cuceresc şi dupã aceea sã mã exilez. Şi eu vreau lunã plinã.
Andrada
